Monismul (gr. monos = unul, unic, singur) este o concepție filozofică conform căreia în Univers există o singură substanță, temei pentru tot ceea ce există.

Monismul se caracterizează prin explicarea consecventă a tot ceea ce există printr-un singur principiu: materia (monismul materialist) sau spiritul (monismul idealist)

Termenul a fost introdus de Christian Wolff în 1728.

Filosoful olandez Baruch Spinoza explica monismul prin aceea că există o singură substanță care este Dumnezeu. Dumnezeu este identic cu natura și dizolvat în natură. El este creator, și atunci dacă natura este Dumnezeu, înseamnă că ea însăși se creează pe sine. Pornind de la această viziune, Roger Scruton afirmă că "monismul lui Spinoza generează o idee paradoxală în legătură cu persoana umană. Se pare că persoana individuală nu este deloc un individ. Și nici altceva. Filozoful pare să nege identitatea, separabilitatea și suficiența de sine a persoanei, iar omul, ca parte a naturii, nu pare să fie în schema lucrurilor un aspect mai important decât sunt stâncile, pietrele sau copacii". 

Pe această temă, René Guénon scria că: "Dacă ... vrem să rezolvăm opoziția la care dualismul nu vrea cu nici un chip să renunțe, sunt posibile mai multe soluții. ... Se poate spune că monismul se caracterizează esențialmente prin aceea că, neadmițând existența unei ireductibilități absolute, și vrând să surmonteze opoziția aparentă, crede că parvine la îndeplinirea scopului său reducând unul dintre cei doi termeni la celălalt. Fiind vorba în particular de opoziția dintre spirit și materie, avem astfel, pe de o parte, monismul spiritualist, care pretinde să reducă materia la spirit, și pe de altă parte, monismul materialist, care pretinde dimpotrivă să reducă spiritul la materie".